Prichindeii și munca într-o orchestră simfonică

Băiatul meu era încă mic, foarte mic, avea doar câțiva anișori, pe vremea când se juca prin tot teatrul însoțit în ștrengării de la fel de tânărul, viitor mare artist al viorii, Sebastian Tegzeșiu. Într-o zi, cam pe la prânz, realizez că ultima dată când am fost cu ochii pe ei i-am lăsat în sala unde urma să fie repetiția orchestrei simfonice. Îngrijorat de posibilitatea ca cei doi năzdrăvani să poată continua hârjoana chiar și pe timpul repetițiilor am dat fuga acolo ca să salvez ce se mai putea salva. Am rămas uluit și nu îmi venea să cred ce vedeam. Neastâmpărații stăteau pe scaune în mijlocul orchestrei care își vedea de treabă fără niciun fel de altercații sau deranjamente. Incredibil cum farmecul muzicii îi putea liniști pe tinerii zvăpăiați care vedeau cu ochii lor ceva nemaivăzut: domnul dirijor oprea orchestra, atrăgea cuiva atenția iar acela îl asculta și făcea de data asta ce trebuie sau chiar mai bine. Așa ceva pentru ei părea de nemaiîntâlnit. La vârsta lor preșcolarii descoperă relațiile dintre oameni pe fondul experiențelor proprii mai ales. Dacă le spui să fie cuminți și să facă bine ei mai întâi fac rău ca să vadă ce urmează. Am vrut să îi scot din sala de repetiții și spre surpriza mea nici dirijorul nici cei din orchestră nu au vrut să îi lase să plece. Se simțeau bine împreună.

Pe vremea aceea în fiecare vineri seara era la Teatrul Liric un concert simfonic. Pe la ora prânzului în aceeași zi era repetiția generală unde se mai puneau la punct ultimele detalii. Până atunci, pe partide instrumentale, se studiaseră partiturile fără dirijor. Repetiția de vineri la prânz era foarte importantă pentru toată lumea. Lansez atunci o inițiativă tare îndrăzneață: această repetiție să fie cu sala plină de preșcolari! Toată lumea știa ce gălăgioși sunt astfel de spectatori care se foiesc, se plictisesc, pleacă de la locul lor, vorbesc tare, vor pipi, vor mereu altceva etc. L-am rugat pe dirijor să se întoarcă spre ei și să le vorbească, să le explice, sau chiar să îi scoată din sală dacă deranjul va fi insuportabil. Nu a fost cazul, spre uluirea noastră a tuturor. Erau nemișcați. Vedeau cu ochii lor cum oamenii mari îl ascultă pe nenea dirijorul, că nimeni nu se supără când i se face observație. Vedeau cum funcționează o orchestră. În sală era o liniște impresionantă, uluitoare.

Într-o astfel de zi mă duc să îl iau de la gară pe Florian Pitiș care avea treabă seara pe la noi să recite ceva poezii în programul Orchestrei Simfonice. Mă roagă să îl duc întâi la spital, se simțea foarte rău, și apoi la hotel. “Hai să îți arăt la teatru ceva ce nu ai mai văzut și care o să-ți placă foarte mult.” A acceptat greu și cu destulă îndoială. Văzuse multe la viața lui. Nu își imagina ce ar putea să îl mai impresioneze pe el acum într-un teatru de provincie. Ajungem repede la sală în timp util, liniște peste tot, se auzea orchestra cum repetă. Deschid o ușă laterală și îi arăt ce era acolo. O sală de teatru plină de prichindei frumoși, fermecați, nemișcați cu ochii și urechile spre ce se întâmpla pe scenă. Florian Pitiș impresionat a început realmente să plângă. “Mulțumesc, directore, așa ceva chiar nu am mai văzut.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *