PRIETENII MEI – TRIBUTE TO VLAD MORARU

Ne cunoșteam de foarte mult timp de pe când eram foarte tineri, eu inginer, el medic. Amândoi foarte cunoscuți și respectați în domenii de muncă atât de diferite. Era cam prin anii ’80 când ne-am apropiat foarte mult, parcă eram frați. Eu munceam 10 – 12 ore pe zi pe șantierele din Constanța el de dimineața până seara la Sanatoriul din Techirghiol și la cabinete medicale. În drum spre casă seara dacă treceam pe la el să văd ce face și să mai răsucim din vorbe evenimente sociale locale că mai mult încă nu îndrăzneam, conversația începea cam așa “-Ți-e foame Gigi? – Evident! Am o foame de lup flămând. – Kity, lui Gigi îi e foame. ” Și primeam amândoi de mâncare multă și de toate felurile. El altcumva nu primea nimic, era permanent seara la un fel de cură de slăbire inutilă și chinuitoare. Și veneam eu și mâncam amândoi ca înfometații evident din motive diferite. Eu, ca inginerul, slăbit de efortul construirii socialismului el, tocmai pentru că nu avea voie și era un mare pofticios și știa că nu are voie. Dar acum nu avea ce să facă. Lui Gigi îi era foame și nu se putea altfel.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Teoriile lui despre acupunctură m-au surprins și m-au fermecat. Avea o cazuistică formidabilă cu mulți pacienți și cu rezultate spectaculoase, de-a dreptul incredibile. Mă invitase la el în cabinetul de lângă Piața Grivița unde este acum Facultatea de stomatologie când m-a lăsat să asist la o consultație pentru o doamnă în vârstă de la țară îmbrăcată decent cam gros și toată în negru. “Nu mai mișc mâna dreaptă din umăr de loc, domnu’ doctor, cam de vreo două luni. Mi-e rușine, mă îmbracă copii, ajutați-mă, vă rog, că nu mai pot nu știu ce să mă fac, s-a înțepenit”. “Așază-te pe canapea dezvelește un genunchi și facem acum o probă doar cu un ac să vedem ce reacții are organismul”. După câteva minute de ac frecat undeva sub rotulă revine Vlad la masă și îi spune doamnei: “vă rog să mișcați mâna”. Evident că o mișca pe cea sănătoasă. “Încearcă să o miști din umăr pe cea beteagă” o încurajează doctorul încercând să o convingă și din priviri. “Nu v-am spus că e înțepenită de două luni, nu pot să o mișc de loc?”“Mai încearcă acum să văd și eu”. Și mai mult ca să scape de gura lui începe doamna, tare uimită, să miște mâna din umăr convinsă fiind că așa ceva nu se mai poate. Și parcă asistând toți la o minune mâna se mișca câte puțin câte puțin până sus de tot și lacrimile șiroiau singure cum nu o să vedeți niciodată pe cineva plângând așa de bucurie. S-a aruncat în genunchi venind să îi pupe tălpile târându-se în fața lui neștiind ce să mai facă de fericire că acasă va putea iar să se îmbrace singură să nu îi mai fie rușine de o neputință. A scos din traistă un pachet de Kent învelit în ziar neînțelegând de ce doctorul nu vrea nimic de la ea că doar așa se obișnuiește. “Vino la tratament câteva zile și o să încercăm să te scăpăm de acest necaz. Du-te acasă liniștită”. “De ce nu ai primit pachetul, era recunoștința ei și nu va înțelege cu ce te-a supărat? Sunt oameni simpli. Se uita la tine ca la Dumnezeu”. Și eu mă uitam la el ca la Dumnezeu.

Ce mare lucru să dai în viață peste cine trebuie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *