PRIETENII MEI – TATA – uneori mi-e dor de el ca de mama

Când am venit în fugă acasă cu cravata roșie de pionier la gât îmbujorat de fericire fratele meu, mai mare cu nouă ani decît mine, voia să mă certe, să râdă de mine. Țin minte că tata l-a oprit cu un gest discret gen lasă-l mă în pace nu vezi că e fermecat, l-au aiurit ăștia cu comunismul lor, nu avem ce face, sunt alte vremuri. Tata avusese cârciumă în Coiciu când m-am născut eu și avea și apă, și pâine și de toate pentru toți. Îl știa tot cartierul ca pe un om bun și cumsecade. Locul se chema “La Tudorică al nostru”. I-au închis cărciuma prin ’53, ’54. Nu a avut necazuri cu comuniștii, deși tot aștepta pregătit să ne ducă în deportare la Bistrița. Avea două valize mari de lemn în pod pregătite pentru așa ceva. “-Una era pentru tine” îmi spunea parcă regretând că în loc să ia cele trebuincioase trebuia să mă care și pe mine cu ei într-o valiză.

Ne-am mutat de acolo, undeva prin Piața Grivița, când eu eram în clasa întâi. Mama a tras de el să o ducă mai la oraș, că așa i-a promis când a luat-o din Ciobanu, fată pricopsită, din neam de negustori și de cârciumari. Și acum își mai aduc aminte de tanti Aneta încă mulți din Ciobanu și toate nepoatele ei de prin Constanța, care or mai trăi, că le ajuta mereu cu de toate.  Am locuit la început într-o magazie de lemn în locul unor găini. Casa noastră, un apartament la etaj, în aceeași curte era ocupată de chiriași băgați pe gâtul alor mei pe motiv că noi mai aveam o casă în Coiciu. Tata a forțat puțin situația noastră doar doar ne vom muta noi în locul chiriașilor. A fost greu, foarte greu, unul dintre ei era milițian. Tot scotea mereu pistolul pe masă ca să îl impresioneze pe tata. Nevasta ăstuia, o slăbătură rea și uscățivă, se lua mereu de maică-mea care nu o suporta de loc, ba căuta chiar să îi facă zile negre cu orice prilej poate se va muta de acolo mai repede.

Încet, încet am cucerit ce era al nostru și nu am mai avut probleme decît prin 1974 când l-au forțat pe tata să renunțe la o proprietate, cea din Coiciu sau cea de aici din piață. Românii nu mai aveau voie decît o proprietate. Așa era pe atunci comunismul ăla pe care unii îl uită prea ușor. Fratele meu, care se însurase între timp, voia să primească el de la tata o proprietate doar cu act de vânzare-cumpărare ca să fie mai sigur. Tata a zis că el nu vinde la copii așa că m-au chemat pe mine de la Tulcea, unde construiam socialismul ca tânăr inginer stagiar, să fiu de acord cu donația casei din Coiciu. O casă din chirpici fără încălzire, fără baie, cu două dormitoare, bucătărie, o sufragerie și o curte superbă. Am renovat-o când am devenit inginer la Constanța și am locuit în ea cu familia de veneau prietenii pe la mine în fiecare seară. Pe vremea aceea prietenii erau cum ar trebui să fie. Ne uneau greutățile și lipsurile pe care ne străduiam să nu le vedem, să nu ne doboare. Acolo m-am născut eu, acolo mi s-a născut băiatul. Pe la trei dimineața, când s-a născut fi-miu, l-am sunat pe tata să se bucure că are urmaș “-Știu, bravo, e fecior!” De unde știa, că nu avea cine să îi spună înaintea mea?!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *