PRIETENII MEI – Ion Caramitru NU, Doina Levința DA

O montare importantă la care s-a muncit mult și cu mare succes a fost My Fair Lady în 1988 la Teatrul Liric din Constanța în regia de mare ispravă și surprinzătoare a lui Ion Caramitru și în scenografia simplă, elegantă, plină de bun gust a Doinei Levința. Cu puțin timp înaintea premierei, în atelierul de Mode-Flori, așa se numea, așa vă zic, am asistat-o pe doamna Levința cu dorința de a nu-i lipsi nimic și am urmărit uluit cum din câteva sârme, multe resturi de de toate felurile de cârpe și danteluri a făcut în cam o oră vreo treizeci de pălării care mai de care mai frumoase și mai spectaculoase. Englezești, evident, elegante, de scenă, evident, nu era recomandat să le vezi de aproape. De departe erau fermecătoare. Costumele pentru doamne și domnișoare au fost toate noi executate la atelierele noastre unde aveam croitori de mare artă sub comanda directă a formidabilei creatoare de modă Doina Levința. desenele și indicațiile dumneaei erau simple, de mult bun gust și fără aerele obișnuite ale scenografilor care prin aerele mărețe lor voiau de fapt să își acopere nepriceperea. Pentru materiale m-a trimis singur în București la Relonul Roșu sau cam așa ceva de unde trebuia să iau valuri întregi de țesătură de relon (se vindea la kilogram) foarte ușoară, foarte plină, nici mătase nici bumbac, nici voal nici altceva, excelentă pentru ce ne trebuia nouă. Mi-a dat o listă cu ce să iau și lila și turqoaz și bleumarin și vernil și multe alte culori cât mai frumoase fără să mă însoțească deși îi spuneam că eu fiind inginer nu prea mă înțeleg bine cu lila și turqoaz!

reîntâlnire cu Ion Caramitru – Salonic – 2006

Pentru băieți am ales numai costume din garderoba teatrului unde aveam de unde alege moment în care cred eu că am devenit tare antipatic domnului Ion Caramitru deși i-am făcut toate mofturile cerute pentru scenă (de obicei eram cam al dracului și opream risipa!). La vizionare a zis comisiei că i-am sabotat spectacolul deși, vă repet, muncisem enorm iar spectacolul s-a jucat foarte mulți ani cu un succes formidabil. Atunci m-am uitat la el ca la un idiot și am bănuit că sunt și alte interese la mijloc. Autoritățile de pe la noi nu îl voiau ca regizor din motive cam dubioase pentru vremea aceea. Venise pentru vizionare de la București un tânăr activist de partid și de stat dar și om de cultură (era directorul Ansamblului Tineretului de la CC al UTC) care l-a făcut zob pe marele actor ce se voia și el regizor. Mulți actori de seamă suferă de mania asta. Când am auzit atunci la ședință lista de șopârle băgate în spectacol de marele regizor am rămas cu gura căscată câteva zile! Eu care lucrasem direct la producția lui nu mă prinsesem de nici-o șmecherie! Vă zic doar una: când Eliza, tânăra florăreasă, face proba unei mai bune rostiri și stinge lumânarea suflând în ea cu putere zicând  într-un anume fel “iată, ăsta da progres” cică nenea Caramitru voia să râdă de comuniștii care cu tot progresul lor, cam stingeau lumina prin locuințele oamenilor. Vizionările cu ai noștri pe la Constanța erau deja obișnuite, ne cunoșteam bine unii cu alții. Știam cam la ce să ne așteptăm. De data asta vedeam că vor să îl măcelărească pe Caramitru fără să înțeleg de ce pentru un text din 1964 după Pygmalion al lui George Bernard Shaw scris în 1913. Mult mai târziu, după Revoluție, am aflat că domnul Ion Caramitru era bănuit, atunci, la acea vreme, a fi spion britanic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *