PRIETENII MEI – Ecaterina Oproiu și Turnul Eiffel

Ecaterina Oproiu vine la Constanța, prin anii ’80, la premiera piesei dumneaei de mare succes “Nu sunt turnul Eiffel”. La București în distribuție erau: Florian Pittiș și Monica Ghiuță, la Constanța Vasile Cojocaru și Nina Udrescu. Încă tânăra pe atunci (ceva peste 50, acum are 92 de ani) absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, Ecaterina Oproiu, era deja un publicist cunoscut. Între 1965 – 1989 a fost redactor-șef al revistei Cinema. Este autoarea câtorva piese de teatru formidabile, Nu sunt turnul Eiffel, Cerul înstelat deasupra noastră, Interviu, 3 x 8 plus infinitul cu teme precum condiția cuplului și feminismul. A fost colaboratoare a televiziunii naționale a României, Între 1992 și 2002 a făcut parte din Consiliul Național al Audiovizualului.

Subiectul piesei “Nu sunt turnul Eiffel” era excelent de bine gândit pentru a fi ușor de dezvoltat în mintea oricărui tânăr al acelor vremuri care se regăsea în felul de a fi al personajelor. Doi tineri, El – arhitect în devenire, Ea – „doctoriţă” la ţară, pierd într-o dimineaţă ultimul autobuz spre oraş, fiind astfel nevoiţi să o pornească pe jos, înspre o necunoscută şosea (un amărât de drum în viață, cam fără mari atracții și speranțe de ceva mai bun) ce are să-i ducă înapoi la civilizaţie. Din acest moment, într-o formulă compoziţională care suprapune planul real cu cel imaginar, prezentul, viitorul si chiar trecutul, personajele – având o logică aproape absurdă – trăiesc secvenţe dintr-o viitoarea posibilă existenţă în doi (în odăi strâmte, cu intruşi greu de controlat precum Tatăl lui sau prietenele ei mai emancipate, Tanți și Manți).

La sfârșitul actului întâi cei doi se adăpostesc într-o stație părăsită de autobuz ce nu mai venea sau venea când voia el mereu altădată sau mai târziu. Și plouă și ei sunt singuri în noapte. Eu am ideea, scenograful mă lasă și chiar mă încurajează să realizez o instalație pentru curgerea unor stropi de apă circa un minut pe geamul acelei stații și cu multă lumină din spate scot un efect remarcabil. Toată lumea știe că este instalația mea. Nu se vedea de unde vine apa care se scurgea pe geam nu vedeai unde se duce. Un mic bidonaș cu 16 litri de apă un furtunaș cu găurele și un cleștișor ce se deschidea atunci când trebuie. Manevra o făcea maestrul Ion Bârlădeanu în timp ce urca pe acea stație de autobuz să zică ce avea de zis. Un mare actor iubit de noi toți. Picăturile alea puteau fi în mintea spectatorilor și lacrimile celor doi rămași singuri și părăsiți. Așa se încheie actul întâi, spectatorii aplaudând un efect scenografic spectaculos, mai rar întâlnit, dar cu atât mai impresionant.

Spre bucuria mea la petrecerea de după premieră doamna Ecaterina Oproiu zice: “domnilor am cunoscut mult teatru și pe aici și prin toată lumea bună dar așa un efect bine făcut și tare nimerit cu tot ce se întâmplă pe scenă nu am mai văzut. Cine l-a făcut, al cui e”?! Toți s-au uitat spre mine, domnul Eugen Mazilu, directorul Teatrului Dramatic, mă prezintă și mă laudă de față cu toată lumea, eu sunt emoționat mai mult decât cred că am fost vreodată și, trebuie să recunosc că, atunci mi-a trecut prin cap ideea că mulți de pe acolo se vor gândi să mă aducă să lucrez cu ei la Teatru pentru că altfel nu se mai poate și ar fi păcat să lași să se piardă o așa valoare, adică eu, adică pe mine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *