Clipe de viață. Rătăcit printre ai noștri. – Eu cu sania și tata cu mine.

Nu îmi mai aduc aminte cum ningea în Coiciu, dacă am avut sanie și ce făceam cu ea. Și am locuit acolo primii șapte ani de viață. Nimic, nimic, nimic. Nici un derdeluș, niște căderi pe gheață, bătăi cu bulgări, ceva spectaculos, memorabil. Pentru mine primii ani alături de ai mei în Coiciu au fost ani de vară, fără griji că plouă sau ninge.

Într-o dimineață m-a prins un viscol foarte puternic în drum spre grădiniță. Eram singur pe stradă și m-am speriat. Îmi bătea vântul prea tare direct în față și nu mai puteam respira. Mi-a fost frică de moarte. O gâgâlice mică în bătaia vântului imposibil de a înfrunta singur lupta cu natura dezlănțuită și pusă pe rele. M-am întors cu spatele și așa am mers până la grădiniță care nu era departe de casa noastră. Eram tare mândru de mine că am reușit să rămân în viață. Doar atât țin minte că mai era și iarnă prin Coiciu în primii mei șapte ani de Coiciu.

Am prins și țin minte iarna grea din 1957 când nu am mai putut ieși din casă. Locuiam deja în Piața Grivița iar zăpada era cât ușa de la casă. Pe străzi nu se circula în niciun fel. Se săpau niște tunele mici de înălțimea unui om. Ieșiseră toți oamenii cu lopețile. Pe atunci nu așteptau să vină Primăria să le dea la o parte zăpada din fața casei. Nu mi-era frică. Eram cu ai mei, nu eram singur. Eram cu tata.

De obicei la Constanța ninge rar și puțin. Aveam sanie dar nu prea făceam nimic cu ea. O împingeam de colo colo sau mă trăgea tata cu o funie pe unde se putea și pe unde mai rezista câteva zile ceva zăpadă. Tot anul aveam grijă de ea cu gândul că iarna următoare vom face un derdeluș pe stradă mai mare decât cel de anul ăsta. Ieșea o grămăjoară de vreo doi metri. Dacă aveam noroc să ningă. Așezam sania bine, ori prin magazia de lemne, ori pe lângă butoaiele de vin.

Când ne-a dus tata la fotograf pe mine și pe fratele meu mai mare îmbrăcați toți trei cu paltoane noi și căciuli frumoase tata i-a cerut fotografului să pună pe poză niște pete mici albe ca să pară că ninge și la noi.

Încă eram mititel când într-o seară am plecat câțiva copii pe malul portului să ne dăm cu sania la vale pe o stradă care și acum mai e pe acolo, pe la poarta doi. Ninsese bine și era zăpada așezată ca la munte. De la noi din Piața Grivița faci până acolo cam juma de oră.

Era bine, era ca în vis. Nici nu mi-am dat seama că s-a făcut târziu, că am rămas singur și că trecuse de mult timpul să mă duc acasă. Se întunecase de-a binelea. Hai, să mă mai dau o dată. Și încă o dată. Cine știe când o mai fi așa ceva. Prindeam viteză mare și nu era chiar așa ușor să iei curbele. Trebuia dibăcie mare. Era ca la curse.

Și m-am trezit cu tata lângă mine! Cine știe cât m-o fi căutat și pe unde? Cum de s-a gândit el că puteam fi tocmai acolo? M-a luat cu frig și am înghețat pe loc. „Ce faci aici?” „Mă dau cu sania!” „Hai acasă că plânge mă-ta.” Și am plecat spre casă tăcuți amândoi. Nu m-a certat, nu m-a pocnit, nu mi-a vorbit tot drumul. Cred că eu în locul lui îl băteam pe cel mic destul de bine cât să țină minte și să nu mai stea noaptea cu sania singur pe coclauri. Cu siguranță atunci l-am iubit pe tata mult de tot.