Clipe de viață. Rătăcit printre ai noștri – Promisiuni părintești binevoitoare

După ce ne-am mutat în centru adică nu mai stăteam în cartier, în Coiciu, primele patru clase le-am făcut tot acolo la Școala 10. Știa mama că e o școală bună. Apoi m-a mutat tata la unul dintre cele două licee de pe vremea aceea din Constanța că atâtea erau și renumite și bune. „La care vrei?” m-a întrebat tata. „La ăla care a fost de fete sau la ăla care a fost de băieți?” „La ăla care a fost de fete” am zis eu ca să fac pe interesantul. Și așa am ajuns la Liceul Mihai Eminescu unde pentru că apăream în toate spectacolele încă din clasa a cincea am ajuns repede vedetă. Toată lumea știa că voi da examen la teatru. Chiar și eu eram convins. Pentru că acolo lupta era foarte grea m-am pregătit și pentru o facultate tehnică. Tata era gata să-mi plătească meditații cu cei mai buni profesori de bucurie când a auzit că vreau să mă fac inginer. I-am zis că nu cred că e nevoie deși erau cam doi pe loc și acolo adică nu chiar așa de ușor pentru un artist ca mine. O vară întreagă am avut o măsuță în curte unde zilnic învățam pentru facultate. Fără filme, fără fotbal, fără fete, fără plajă. Am primit de la un prieten al fratelui meu un caiet cu probleme de fizică bine selecționate dar și rezolvate ca la carte. Mi-a căzut și mie, la examenul de admitere, una asemănătoare chestie care m-a ajutat enorm.

Văzându-mă așa ambițios tata a început cu vrăjeala „mă, dacă intri la facultate îți iau mașină”. Apoi a devenit mai înțelept că ce o să fac eu în București cu mașina că nu o să mă țin de carte ci numai de gagici așa că dacă termin facultatea îmi ia mașină. Apoi văzând că am ajuns inginer stagiar tocmai la Tulcea s-a gândit el mai bine și îmi zice că „după ce ajungi inginer la Constanța îți iau mașină”. Între timp după ce venisem inginer la Constanța începusem să fac și eu bani tot cu gândul la mașină. Tata îmi zice într-o seară: „bă, am auzit pe unii vorbind frumos despre tine. Să știi că nu e bucurie mai mare pentru un tată decât să audă cuvinte frumoase despre fi-su. Bravo!”

Ceva mai târziu, când inventaseră ai noștri acordul global, m-am dus la tata și i-am arătat că am bani de juma de mașină și o să mă înscriu așa dar o să-mi aduc aminte că și-a bătut joc de mine amăgindu-mă. “Aneto, i-a vino să să vezi minune! Bă, ăia sunt banii tăi? Tu i-ai strâns? Cât îți mai trebuie? Îți dăm noi acum și încă ceva pe deasupra că mai apar cheltuieli. Bravo, mă băiatule. Să vezi și tu cum se strâng banii.” M-au mai ținut comuniștii până să îmi dea mașina încă un an jumate deși erau toți banii dați, pentru că așa era obiceiul și nu prea aveai unde să te plângi. Între timp mi-am luat carnet.

Casă aveam de la tata, telefon aveam de la tata, televizor aveam de la tata, haine aveam de la tata. Acum aveam și mașină. Când am plecat de acasă din Coiciu cu mașina și cu semnul de începător pe toate geamurile aveam impresia că toți vor să mă lovească. Juram că ziua următoare nu mai umblu cu mașina mea. Aveam de la serviciu un TV nenorocit ce tremura din toate încheieturile dar venea să mă ia de acasă. Și puteam să beau și o bere cu băieții când mai terminam câte vreo lucrare. După vreo lună am prins curaj, de atunci mă duc cu mașina peste tot chiar și peste drum dacă e nevoie, la Kaufland.