Din septembrie 1987 sunt adus pe sus și în grabă mare director al administrației teatrelor din Constanța cu excepția Teatrului Fantasio unde era boss domnul Aurel Manolache un excelent director de teatru cu multe calități și dibăcii putând să înfrunte, chiar și pe vremurile acelea foarte încâlcite, orice decizie nefavorabilă actelor culturale venită de la conducerea politică a mai marilor din Casa Albă.
Chiar din prima lună am pus la cale o mare noutate ce s-a dovedit și foarte îndrăzneață dar și bine venită, un concert de jazz, în sala mare a teatrului cu trupa lui Harry Tavitian și a lui Corneliu Stroe, binecunoscuți muzicieni și apreciați deja în lumea bună a constănțenilor. Făceau concerte bine primite de public ba pe la Biblioteca județeană ba pe la Casa D’Italia pe unde știau ei că e mai interesant neîndrăznind să creadă că se poate și pe la teatre știind de altfel că jazzul încă nu era bine venit.
Îl chem pe Harry, fac contract cu el pentru un concert pe lună în condiții financiare foarte acceptabile, îi arăt scena și ce posibilități tehnice aveam. Domnul Virgil Butnaru un excelent tehnician foarte priceput la tot ce putea fi nevoie pentru o acustică ireproșabilă avea încă de pe atunci tot ce putea fi mai bun pentru un sunet de scenă impecabil.
Harry vrea să numim evenimentele „Atelier de Improvizație” îmi zice că la concertele de jazz nu e nevoie de o pregătire scenică specială gen scenografie, efecte de lumini etc.
Îi pun totuși un fundal negru frumos peste care arunc o mare plasă pescărească. Îi place atât de mult lui Tavitian că de fiecare dată mă roagă să nu uit plasa aia care a avut un mare efect. Încă din prima zi avem succes uluitor cu sala arhiplină cum nu mai fusese demult pe la Teatrul Dramatic pentru că doar directorul Eugen Mazilu de la Teatrul Dramatic m-a lăsat să pun aceste concerte în programul dumnealui.
Ana Maria Munteanu, directoarea de la Teatrul Liric, nu a vrut în niciun caz să accepte așa ceva, apoi plângându-se peste tot că Harry Tavitian lovește clapele cam tare și cu palma și cu cotul și îi strică dumneaiei pianul de concert deși nu era al dumneaiei, după cum bine știți, era al nostru, al poporului. Nu fusese supărată până atunci că acest pian stătea într-o magazie lângă scenă printre decoruri, în frig, iar eu încă din prima săptămână de când am devenit mare și tare, nu mai eram doar un amărât de inginer, l-am băgat întrun colț al scenei unde a rămas de atunci definitiv stând mereu la aceeași temperatură și fiind iată în bună stare și în zilele noastre, slavă Domnului.
Chiar din prima seară a primului concert mă îmbrățișează pe hol foarte emoționat domnul Vasile Bobe contabilul șef de pe acolo de pe la noi un mare împătimit de teatru și de lucruri bune. „Ai văzut ce lume minunată ai adus în sală?! Bravo ție, așa trebuie să faci, te vor iubi toți!” Tot atunci și tot pe acolo doi activiști culturali cunoscuți, un vicepreședinte de la inspectoratul de cultură, tovarășul Niculescu, și domnul Romeo Profit fost șef pe la Teatru, au găsit de cuviință să dea cu mine de pământ încercând să mă impresioneze dorindu-mi liniștea în stilul arhicunoscut, dacă nu îți vezi de treabă vei avea numai necazuri. „Bă, Haleț, ăsta nu e teatrul tău nici a lu’ mama ta, să faci tu ce vrei pe aici. Vezi că nu ai nicio aprobare și nici nu ai cerut de la nimeni și nici nu o să primești. La Teatru toate evenimentele culturale sunt vizionate înainte de o echipă de specialiști. Ce faci tu aici cu Harry poate să iasă rău și toate necazurile se vor sparge doar în capul tău. Noi te învățăm de bine. Vezi-ți de treaba ta să aibă ăștia pe aici tot ce le trebuie, nu le băga tu în cap prostii.”
Din sală se auzeau aplauze puternice, publicul era entuziasmat. Arhitecți, medici, profesori, ingineri, oameni foarte cunoscuți în elita constănțeană se simțeau fericiți la TEATRU, la noi, ceea ce era formidabil. Pe vremea aia Harry Tavitian era foarte iubit și foarte apreciat.
Nimeni, niciodată, de la „conducerea de partid și de stat” nu mi-a reproșat ceva legat de aceste concerte lunare care au continuat fără întrerupere până în decembrie 1989 când am suspendat un concert cu trupa lui Harry și A.G. Weinberger, renumitul chitarist de blues, programat pe 22 decembrie. Pentru că nu au mai venit ei de la Oradea, nu pentru că îmi era mie frică! L-am dat, tot cu sala arhiplină, pe 6 ianuarie 1990, primul concert din România postrevoluționară! Pe străzi încă se mai auzeau împușcături. La Teatru se auzeau aplauze. Mulți îmi spuneau că sunt nebun, că risc prea mult și că lumea nu va veni. Publicul simte că te zbați pentru el și va veni mereu lângă tine.