Cartierul Coiciu este renumit în Constanța din cele mai îndepărtate timpuri. Nimeni nu știe exact de unde până unde e acest Coiciu. Probabil dinspre strada Poporului până spre marginea orașului și apoi în vecinătatea altui cartier renumit dar puțin cunoscut Anadalchioi. Cine mai știe că acolo e un mic cimitir?
Când locuiam noi în Coiciu câteva străzi mai încolo, mai spre marginea orașului de casa noastră, începea porumbul.
Nu mai știu cu ce ocazie dar într-o zi eram pe acolo cu tata de mână eu având cam cinci anișori. Cum s-au terminat casele în fața noastră câțiva țigani se băteau pe bune fix pe acolo pe unde urma să trecem eu cu tata. Se vedea cărarea prin porumb, un drum de țară. Chiar în dreptul ei era cafteala. Am vrut să mă opresc, mă speriasem. Vlăjganii, vreo treizeci, tineri toți și bine făcuți, se băteau crunt. Toți aveau în mână câte o bucată de lemn cu un cui la capăt și se lovea fiecare cu fiecare fără milă, pe viață și pe moarte. Păreau stinghii rupte din gard deși pe acolo așa ceva nu prea exista. Tata nu s-a oprit. M-a strâns bine de mână și ne-am continuat drumul chiar prin mijlocul încăierării. Mi-era o frică îngrozitoare. Ăștia se omorau pe lângă mine plini de sânge. „Ei se bat între ei. Nu au treabă cu noi” mi-a spus tata vrând să mă încurajeze.
Atunci am căpătat în tata o încredere mare de tot. Și am învățat ceva pentru toată viața. Dacă ești de mână cu tatăl tău poți trece prin orice primejdie fără frică. În Coiciu locuiau pe atunci prin anii 50 oameni gospodari serioși cu preocupări normale fără excese de nici un fel. Și se ajutau cu orice ocazie.
Nu am mai văzut de atunci situații în care cineva dacă își făcea o casă veneau să îl ajute și neamurile dar și vecinii cu tot ce aveau ei la îndemână. Mie așa mi se părea normal.
De aceea am fost șocat mai târziu și mai încoace văzând că acum un vecin nu îți mai dă nici apă ba e supărat că faci praf și gălăgie!? Se schimbă lumea și probabil că și noi odată cu ea.
Mi-a duc aminte că prin Coiciu când au apărut primele autobuze erau două și nu semănau unul cu altul. Erau renumitele trasee 3 și 14. Cum de le nimeriseră chiar așa cine știe? Bine că circulau, veneau greu și întotdeauna erau pline. Administrația populară dădea semne că știe greutățile oamenilor și încearcă să îi ajute. Probabil că în lumea capitalistă habar nu aveau ăia de astfel de autobuze.