Imediat după revoluție, cam pe lângă apropierea lui 1 Mai 1990, primesc de la primăria Constanța o invitație la mine la Teatrul Liric unde încă eram director, singurul dintre cei ce fuseseră și în regimul răpus și înlocuit de actualul ce părea că va fi cu totul și cu totul altcumva.
Eram îndemnați să pregătim un program de curățenie pentru Parcul Tăbăcăriei pentru duminica viitoare, ultima din aprilie, și să venim la primărie să le spunem și lor cum avem de gând să facem ca să ne ajute și dânșii pe toți cei care avem activități pe lângă respectivul lac din centrul orașului.
M-am dus mai mult din curiozitate să îi văd pe actualii domni foști tovarăși care nu știau nici faptul că Teatrul de Vară Soveja, cel de pe malul lacului respectiv, aparține de Teatrul Fantasio nu de Teatrul Liric.
Ei de Haleț știau că e director la Teatru, pe Haleț l-au chemat.
Lume multă venise acolo, se umpluse o sală mare pe la noua Primărie, toți unul și unul, toți șefi de pe la IREC (întreprinderea de rețele electrice), de pe la GIGCL (grupul de gospodărie comunală) chiar și de la Poliția de circulație care avea pe acolo un fel de poligon pentru începători.
Toți își luau notițe și angajamente cum și ce vor face duminica viitoare ca să fie bine ca să nu ne punem rău cu noile autorități care voiau neapărat să fie tot cele vechi și să își apere plăcutele metehne.
Când să plecăm fostul tovarăș care conducea ședința de instruire la întrebarea dacă mai are cineva vreo nedumerire află stupefiat de la mine că eu voi veni cu oamenii mei de la Teatru Liric cu tot cu instrumentele respective, viori, tobe și trompete, și vom cânta printre și pentru cei care strâng gunoaiele din jurul lacului cu un mare îndemn patriotic.
Într-o liniște nebună și niște priviri reci, care nu prevesteau nimic bun, am încercat, evident inutil, să spun tuturor celor de față că așa am crezut eu că de acum se schimbă vremurile și mentalitățile și că fiecare o să facem doar ceea ce ne pricepem mai bine pentru bunul mers al societății noi mult mai liberale decât cea de dinainte.
Nu știu ce s-a mai întâmplat atunci, nu am fost curios, eram ușor nedumerit de cumințenia celor care veniseră la aceea instruire strict ca pe vremuri. Șocul produs de mine atunci părea un act de mare curaj.
Le-am stricat liniștea multora care erau bucuroși că autoritățile de pe la primărie au rămas cam aceleași cu vechi apucături colectiviste și nu mai înțelegeau nimic.
Unii chiar se mirau că pot pleca de acolo fără să fiu urecheat sau admonestat tovărășește în fața unui grup măricel de aceeași oameni ai unei munci noi. De unde se vedea, pentru a nu știu câta oară, că ăștia de la Teatru nu prea știu ce e disciplina de partid și de stat.
Vremurile se mai schimbă unii oameni nu.
Toți sperau că în decembrie a fost doar o ușoară vânzoleală și că lucrurile își vor reveni la normal, bineînțeles.
La normalul ăla de dinainte când totul se hotăra la Casa Albă iar noi toți ziceam:
„să trăiți! E greu dar ne descurcăm noi. Asta-i situația!”