Vasile Hariton era actor la Teatrul de Păpuși din Constanța parcă din totdeauna. Și bun și harnic și priceput și iubit de toată lumea. Avea un fel special de a-l înlocui pe Moș Gerilă cu Moș Crăciun de ziceai că ăla e și nu se supăra nimeni.
L-am invitat la mine acasă, pentru a-mi onora sărbătorile de iarnă, ori de câte ori am putut și aveam nevoie.
Eram director și făceam abuzuri și eu ca toată lumea.
Chiar și pe 25 decembrie 1989. Fiind la Teatrul Liric ocupați până peste cap cu repetițiile pentru premiera cu Nabucco nici nu am băgat prea mult de seamă cu 16 decembrie cu 17 decembrie și cu ce a mai urmat până când am rămas uimiți că au fugit de pe scenă ziua în amiaza mare toți membrii corului VOX MARIS de la armată, de la marină, împrumutați ca să ne sune și mai bine vestitul cor al robilor.
Aflaseră ei înaintea noastră că armata nu mai are ministru și că locul lor e acum în cazarmă nu pe scenă. Ai lor puneau la cale și alte spectacole și avea nevoie de ei la locul lor.
Acum Țara avea nevoie de ei ca soldați nu ca artiști.
Din momentul ăla eu nu am mai plecat din teatru fie ce-o fi. Mi-am organizat și mai bine și paza și toate utilitățile și tot ce aveam nevoie pentru a putea interveni în orice chip cum puteam noi mai bine.
Primeam tăvi cu mâncare și cu plăcinte de la toți din jurul nostru. Nu ne era frică de otravă. Știam că lumea ne iubește.
Pentru a căpăta curaj și pentru a lăsa impresia că lucrurile vor intra repede în normal am plecat cu Dacia mea amărâtă să îl iau de acasă pe prietenul meu Hariton echipat deja în Moș Crăciun cu gândul să îl duc la cel mic al meu ce era plasat strategic la socrii mei în centru orașului nu în Coiciu unde locuiam eu cu familia.
La intersecția străzii Mircea cu Bdul Mamaia niște căcați cu ochi și cu pușcă au început să tragă în noi din toate părțile.
Eu nu m-am speriat chiar de tot și nu am oprit. Cred că ne făceau terci. Vasile Hariton foarte uluit și nedumerit a ieșit jumătate pe geamul din dreapta țipând la ei: „nu trageți, bă, sunt Moș Crăciun”! Am oprit mașina și l-am dat jos pe moș în spatele unui bloc din intersecția aia, acolo unde eram așteptați.
De undeva de sus, de pe alt bloc, un dobitoc cu pușcă trăgea în noi.
Gloanțele îmi șuierau pe la picioare. Nici acum nu știu cine era dobitocul și de ce trăgea el de acolo cu pușca ziua în amiaza mare. M-am ascuns pe după mașinile din parcare până a intrat domnul Hariton pe scara blocului apoi am fugit și eu după el.
Cum să tragi, mă, în Moș Crăciun?!
Că doar nu trăgeau în mine. Nu îi supărasem cu nimic. Nici pe unii nici pe alții. Sau așa bănuiam eu.
Plec de la ai mei după ce ne făcusem treaba și mergem la Eugen Mazilu acasă, directorul de pe vremea aia al Teatrului Dramatic, pentru că se pricopsise cu un băiețel mititel, mai avea unul dar mult mai mare, și voiam să îi fac și dumnealui o surpriză acum când nu prea circula nicio mașină prin oraș.
Nici nu ajung bine la ei acasă că din ușă doamna Mazilu îmi zice tremurând toată: „du-te repede înapoi la Teatru pentru că se trage din Teatru”!
Incredibil, imposibil, plecasem de acolo de abia de o oră. Cum să se tragă „din teatru”?! L-am lăsat la treabă pe Moș Crăciun, de altfel pe mâini bune, și am fugit la Teatru destul de îngrijorat de data asta.
Un cuib de revoluționari a pătruns în lipsa mea în teatru și acum trage de acolo cu gloanțe adevărate! E posibil așa ceva? De fapt a fost ca la Teatru.
Îndemnul ușor disperat pornit de la familia Mazilu m-a făcut să las totul baltă și să fug acolo de unde nu plecasem de loc încă de pe 16 decembrie.
Începând cu 21 decembrie aveam oameni de încredere și la poartă și la birouri peste tot pe acolo pe unde puteau veni teroriștii pe care nu îi văzuse nimeni deși toți povesteam despre ei tot felul de grozăvii.
Urc repede spre birourile conducerii pe scările dinspre strada Mircea după ce am parcat Dacia mea tradițională pacifistă albă precum porumbelul păcii cum părea și atmosfera din jurul teatrului. Mă mai liniștisem când președintele de sindicat, un balerin cunoscut, trântit pe podea sub niște ferestre și tremurând de frică strigă la mine „directore lasă-te mai jos că ăștia trag în noi”. „Dar ce s-a întâmplat?”. „Păi, tâmpiții trăgeau spre ferestrele astea, dinspre strada Mircea, ale directorilor, și am ieșit la ei pe geam și le-am strigat nu trageți, sunt de securitate!„
Am făcut repede o investigație, teatrul era plin de de-ai noștri și nici țipenie de teroriști sau trăgători puși pe rele nici cu puști de butaforie, că din astea aveam destule.
Cunoscutul actor Ică Cojocaru profitând de absența mea a vrut să se remarce, toți voiau să fie directori sau să facă pe directorul, a luat o scară, un bec, un electrician, au ieșit în fața teatrului și s-au suit pe scară să schimbe un bec ars din cele cinci care luminau fațada dinspre parcul teatrului.
Cei din TAB-ul parcat în fața poștei de peste drum de noi s-au gândit că ăia care se urcă pe scară vor să pună o mitralieră pe terasa teatrului, au strigat la ei să se potolească și fără să stea prea mult pe gânduri au deschis foc spre teatru!
Ică și ai lui, spaima vestului, s-au speriat și au intrat în teatru tremurând de adevăratelea nu ca pe scenă. Aha, ha, acum teroriștii ocupă teatrul! Și dă-i și trage cu toate armele. Oarece gloanțe au trecut pe lângă teatru spre Centrul de Recrutare al Armatei de pe strada Mircea unde staționa un alt TAB la fel de vigilent și pus pe apărarea cuceririlor revoluționare cum era și normal.
Ăștia acum vedeau cu ochii lor cum vin spre ei gloanțe dinspre teatru și dă-i și trage cu tot armamentul spre ferestrele de sus de unde al meu vigilent balerin striga la ei să nu mai tragă pentru că el este de securitate! SECURITATE?!? Aha, ha!
Și dă-i și trage cu gloanțe multe și adevărate.
Schimburi de focuri între cei din fața poștei și cei de la centrul de recrutare de pe strada Mircea, ca la revoluție. Și teatru la mijloc, ca de obicei, în foc încrucișat. Cred că și acum mai sunt urme de gloanțe pe giurgiuvele și pereți. Spre aducere aminte.
De-a lungul timpului cam toți au tras în Teatru. Din toate părțile.
Și astăzi pentru autoritățile noastre Teatrul este un lux inutil.
Mie mi-e rușine să vă spun de ce.
alte articole de Gigi Halet aici