Încă din primele zile de muncă la Teatru am descoperit că în 1987 aveam nevoie de foarte multe și găseam foarte puține rugându-mă ba de unul ba de altul să mă ajute din puținul pe care îl mai aveau și ei năuciți de austeritatea aprovizionării comuniste.
Așa am descoperit repede, pentru aproape orice, diversitatea mofturilor scenografilor nu avea limite, că cel mai bine mă duc la furnizor și iau de acolo mult, ieftin și pe alese.
De la fabrica de încălțăminte Pionierul din București, de exemplu, luam sute de suluri de petice din piele de toate culorile numai bune pentru tot feluri de încălțări sau pieptare sau paftale sau orice îi trecea creatorului de costume prin cap pentru sutele de personaje ce umpleau scena la spectacolele de operă. Toate astea erau trecute în acte la metru pătrat iar eu le cântăream și le treceam la mine în fișa de la magazie pe greutate pe fiecare sul. Puteam să știu mereu cu ușurință ce am luat ce am făcut și cât trebuie să mai fie în magazie printr-o simplă cântărire.
Un deștept de la poliție, mare șmecher, s-a gândit că și-a rezolvat mărirea în grad prinzându-mă că am făcut coțcării în acte ca să pot să îi fac botine noi lu’ nevastă-mea. L-am rugat să desfacă el un sul de petice din piele așa cum l-am luat din fabrică și să îi calculeze dumnealui suma totală în metri pătrați. Cred că ieșea la pensie de acolo. Eu printr-o simplă cântărire verificam pe loc inventarul de piele care nu era puțină, era frumoasă, bună și era tentantă pentru toți cei care se vântură pe acolo și au idei de tot felul. Îmi pare rău și acum că l-am necăjit pe organul vigilent care auzise el ceva că făcusem eu un fel de transformare. Chiar așa m-a întrebat: „ce ești tu mă directore, Dumnezeu, de poți tu să faci din metru pătrat kilograme?!”. Iar dacă eu vreau să îi fac la atelierele teatrului botine lu nevastă-me dumneata nu ai să afli niciodată i-am spus deja furios și neglijent în exprimare. Nu ne potrivim la caracter. Eu cu el, nu discut acum despre nevastă-mea.
Trei zile m-a ținut în cercetări ca să mă umfle. I-am dezamăgit rău de tot. Eram șmecher și îmi mergea mintea numai pentru fapte bune iar ei căutau bandiți peste tot cu stilul lor mizerabil și greu de suportat.
Am fost tare necăjit și cred că atunci am luat decizia să plec de la teatru spunându-le că dacă procedează așa acuzând fără fond ba pe unul ba pe altul vor pierde oameni de calitate scârbiți și dezamăgiți de astfel de situații mizerabile pentru care ei nu vor răspunde niciodată în fața nimănui. La trei zile după ce s-a lămurit individul ca sunt un fraier și un naiv mă tot invita să mâncăm la restaurant probabil în speranța că nu îi voi face vreo plângere.