Chiar în ziua repartițiilor în câmpul muncii, la absolvirea Facultății de instalații pentru construcții din București, un tip de la un Trust de Construcții Montaj în Agricultură și Industria Alimentară, TCMAIA, m-a luat pe sus și m-a convins să cer să merg la ei pentru că au lucrări la Tulcea și la Constanța și că unde-mi va fi mai bine decât la ei pentru mine, un constănțean adevărat, cu tot viitorul în față? Putea să aleagă pe altul cu media mai bună decât a mea dar el nu și nu că pe mine mă vrea.
Și m-a vrăjit și așa am ajuns la Sulina unde tocmai aveau nevoie de cineva să se implice acolo direct în montajul utilajelor și instalațiilor pentru noua fabrica de conserve.
O noutate uriașă pentru locuitorii micuțului orășel cu istorie simandicoasă și plină de fițe de toate felurile care încă se mai ivea pe ici pe colo dacă aveai chef să o bagi de seamă.
Ce poate fi mai bine pentru un tânăr inginer decât să îi dai pe mână o fabrică pe care să o facă el de la început până la sfârșit?
Muncitorii mă tot încercau cu șmecherii de ale lor să vadă cât mă pricep la meserie. Să știe ei ce îmi poate pielea și dacă își vor pierde vremea cu mine sau nu. Mă luau cu rișlag și alte denumiri neobișnuite.
Mă descurcam bine și le-am transmis încredere și le-am impus respect reciproc. Întotdeauna m-am înțeles excelent cu clasa muncitoare. Uneori găseam printre ei oameni mai de soi decât mulți dintre cei cu carte. Nu înțelegeam de loc ce este aceea o huiovină dar nu mă exteriorizam crezând că e tot vreo denumire veche tehnică. De unde să știu că huia înseamnă penis în limba rusă și este un cuvânt folosit în deltă de toți vorbitori de dialecte rusești și sunt mulți și se referă astfel la tot ce nu le place sau îi încurcă?
„Adu, mă, mai încoace huiovina aia!”
Mă simțeam bine și la fabrică și în oraș.
Pot spune că a fost un an important în formarea mea ca inginer.
De abia venisem pe acolo când ne-am pomenit cu o delegație de japonezi cu oameni de-ai lor de la ambasadă și cu tot felul de înalte autorități românești. Propuneau să renunțăm la utilajele, pentru fabric, simple și rudimentare, pentru o linie automată japoneză de fabricație a conservelor de pește.
De exemplu aveam de montat o „masă pentru spălat cutii pline” unde utilajul era un furtun cu apă caldă și 12 femei care ștergeau cutiile cu cârpele! Și mecanismul, adică masa aceea de inox cu șase picioare, era din import, din Iugoslavia! Aici totul era pregătit să dea de muncă la vreo șase sute de oameni, adică pentru nevestele pescarilor, gândeau mai marii zilelor noastre comuniste.
Japonezii ne propuneau o linie automată unde lucrau doar șase inși! În toată fabrica! Eu eram în culmea fericirii. Mă și vedeam trimis în delegație la specializare în Japonia. Dacă ai noștri făceau acest contract japonezii respectivi ofereau gratis și o linie tehnologică nouă pentru fabrica de conserve de la Tulcea. Cum să refuzi așa ceva?
A căzut totul.
„Noi facem fabrică acolo să dăm de lucru oamenilor care au nevoie de locuri de muncă, nu ne trebuie nouă roboții lor occidentali”,
așa a venit răspunsul oficial. Am rămas cu gura căscată câteva zile!
Era greu de crezut o astfel de năzbâtie. Mai ales pentru mine. Probabil că lipsisem cam mult de la cursurile de economie socialistă, la care am luat și un cinci amărât de am dezamăgit-o rău de tot pe tovarășa profesoară care, nu știu de ce, mă plăcea foarte tare.
Când a fost gata fabrica nu a venit nimeni să se angajeze la ea. Nevestele pescarilor au multă treabă prin curțile lor. Când vine pescarul de pe baltă, de sute de ani, el vrea să îl aștepte acasă hazeaica bine pregătită cu de toate. Cum adică el să vină frânt de oboseală ud și înghețat iar casa lui să fie goală, stăpâna casei lui cu treabă pe la fabrică, muncind pentru alții? Nikagda i nicevo, nibudet!
Și așa s-a terminat aventura mea cu japonezii.
Trist, dezamăgitor dar cu metehne comuniste utopice și de-a dreptul idioate. Au fost nevoiți să construiască repede un cămin și să aducă pentru fabrică tinere de prin Moldova.
Toată viața aia tihnită cu urme cosmopolite s-a defectat în Sulina imediat și pentru totdeauna.
La doar câteva zile a apărut plutind pe Dunăre și un avorton la care toți localnicii, băștinașii, se uita ca la un semn rău făcându-și cruci mari cât casa lor cea neprihănită.
Fabrica a dat repede faliment iar acum este o ruină ca o rană.
Nimeni nu mai trece pe acolo. Doar eu mai intru în ea din când în când de câte ori trec prin Sulina. Mă uit la pereții goi și îmi aduc aminte ba de una, ba de alta. Pe unele vi le voi povesti, pe altele nu.
Trebui să știți că am fost mereu un băiat bun și cuminte, cu oarece limite și fără exagerări, bineînțeles, că doar eram tânăr iar viața era frumoasă și puteam să o pun la încercare în toate chipurile.
Vai de tinerețile mele, alea de pe când construiam comunismul cu avânt revoluționar de nu reușea nimeni să mă oprească!
alte articole de Gigi Halet aici