O după amiază calmă, frumoasă, sfârșit de august cu mult soare chiar dacă la ora 17 nu prea mai era lume pe plajă. La Eforie nu e totuși ca la Miami nici acuma darămite atunci prin anii ’70. Eu, un student amărât, încă în vacanță, mă relaxam cu fetele de la punctul sanitar stând pe un cearșaf cu spatele la mare. Era singura dată în viața mea când nu aveam restanțe toamna la facultate. Ce plictiseală! Mă pregăteam să plec acasă după o zi obișnuită de salvamar cu de toate destul de bine epuizat și fizic și altcumva.
Un grup gălăgios de turiști, probabil ruși, bine băuți și veseli, ne invadează împrejurimile bucurându-se deodată de prea multă libertate.
Mă experimentasem deja de vreo patru săptămâni luptând zilnic pe acolo pe plaja de la Belona în Eforie cu tot felul de întâmplări care mai de care mai ciudate, mai neprevăzute și mai periculoase. De-ale vieții când ești la mare și crezi că poți face pe viteazul fără să pățești nimic. Cunoșteam locul, nisipul de pe plajă și chiar pe cel de sub apă ca pe casa mea, aia din Coiciu, și a părinților mei care nu se prea îngrijorau de faptele mele eroice de la malul mării. Cred că preferau să nu știe.
Deodată, ca la un semn, ca la o comandă, venită de nu se știe unde mă ridic în picioare ușor îngrijorat mă întorc cu fața și fug spre mare în timp ce îmi scot tricoul și îl arunc pe nisip ca la mine acasă. Simțeam pericolul din agitația celor câțiva de lângă mine de pe plajă.
Un tip singurel la vreo 30 de metri de mal se îneca dând haotic din mâini și luptându-se cu valurile fără să știe ce vrea să facă sau ce mai poate. Era disperat când am ajuns lângă el. Un nemțălău se juca în apă lângă noi cu o saltea pneumatică fără să înțeleagă ce se întâmplă și fără să-l intereseze că cineva se îneacă lângă el. În fond, la urma urmei, fiecare face cât îl duce capul și cam ce vrea el. Când nu mai poți, când te sperii și nu mai ești rațional, nu mai știi ce să faci, intri în panică și atunci pericolul e mare, te copleșește și faci prostii, uneori mortale. Îi smulg salteaua din brațe nemțălăului îl agăț pe înecat de ea și îi vorbesc privindu-l în ochi (asta cică îi dă curaj ăluia în momentele alea speriat de moarte fiind) și încep să îl trag spre mal.
Sunt obosit dar bucuros că am mai făcut o faptă bună și pe ziua de azi. Valurile erau mari, vântul și curentul erau mai tari decât de obicei. Individul pare să prindă curaj începe să vorbească cu mine într-o limbă tare necunoscută, nu înțelegeam ce îmi spunea, și să îmi arate ceva în spatele lui. Nu se vedea nimic eram numai noi doi, salteaua și marea plină de valuri care mie mi se păreau din ce în ce mai mari.„Bine, mă, bine, acolo te-ai înecat tu. Lasă că îmi povestești pe mal”. Ăsta urla la mine din ce în ce mai tare arătând din ce în ce mai disperat ceva în spatele lui. O mai fi fost vreunul cu el?! Eram frânt de oboseală și de emoții. Nu mai voiam nimic altceva decât să ajung la mal să mă odihnesc și să aud cum poate cineva îmi spune: „bravo, Gigi, ai fost bun”! Îl las bine agățat de saltea îi împing cu un șut spre mal și mă duc în larg să caut ceva invizibil spre aiurea mai mult ca să mă liniștesc eu că cine știe ce, doamne ferește.
Dacă mai era pe acolo unul speriat de moarte nu cred că puteam să îl ajut eram deja fără puteri doar eu singur nimeni pe lângă mine. Eu, un puștiulică slăbănog, valuri mari, vânt potrivnic și moartea mereu prezentă în astfel de situații.
Văd în apă ca printr-un geam nespălat o mână bălăngănindu-se în sus spre cer parcă cerând ajutor de la Dumnezeu singurul care-l mai putea ajuta.
Părea ultima lui încercare de a ajunge la suprafață. Cred că renunțase când am plonjat spre el în adânc cu gândul să îl prind de păr și să îl trag în sus, să îl scot puțin din apă. Să dea peste aer, să respire, să se liniștească, să capete curaj. Groaznic, era chel!Uit de toate povețele celor mai pricepuți ca mine că în astfel de momente înecatul se agață de tine disperat nu îți mai dă drumul și muriți amândoi. Îl iau de subrațe (din spate, așa te apropii de un înecat) și îl ridic deasupra apei poate ia puțin aer și prinde curaj. A țâșnit din el un jet de apă ca din furtunul de la pompieri. Era moale, era bleg și atunci am văzut pe răspunderea mea că nu putea să mă ajute, era mai greu decât în realitate nu cum se zice că în apă ești mai ușor. Nu puteam să îl țin în brațe, să înot și să reușim amândoi să venim spre mal. Apa era adâncă, ne necam amândoi. El era total inert, nu mișca de loc. Doar din când în când când îl ridicam puțin deasupra apei țâșnea apa din el puternic și asta îmi mai dădea speranțe că nu mă lupt degeaba, că nu totul e inutil, că nu e prea târziu. Nu puteam să îl las acolo! Mintea începe să îți funcționeze repede ideile îți vin buluc peste orice gând de conservare, de supraviețuire. Nu puteam să îl las acolo, mort sau viu. Trebuie să îl aduc la mal, puteam să îl aduc la mal. Nu m-am gândit o clipă că pot muri și eu cu el acolo, că mă pot îneca. Singurul meu gând era că nu îl las pe ăsta acolo fie ce-o fi. Am început să îi dau drumul sub apă, să ies numai eu la suprafață să iau aer cât puteam de mult pentru ca apoi să îl caut pe sub apă pe pipăite că de văzut nu se vedea nimic totul era tulbure și parcă împotriva mea, să îl ridic din nou deasupra apei să mai înaintăm puțin spre mal iar să îi dau drumul sub apă și tot așa până au venit în grabă mare, deși foarte târziu după părerea mea, doi voinici, salvamari adevărați, puternici și l-au luat pe sus.
Apa acum era cam de un metru adâncime. Unul dintre ei l-a luat pe umăr înfigându-i umărul în burtă și alergând cu el făcându-i astfel un fel de masaj abdominal, din ăsta continuând să curgă apă și tot felul de alte cele ce mai avea el pe acolo. L-au dus tot într-o fugă la punctul sanitar unde fetele erau pregătite și i-au făcut o injecție apoi l-au luat cu Salvarea care tocmai ajunsese chemată la vreme.La mine nu se mai uita nimeni.
Eram prăvălit la mal, jumătate în apă, jumătate pe nisip ca într-un final de film american cu happy-end din ăla de plânge o jumătate de sală iar fetele se îndrăgostesc subit de mine văzând cât de voinic sunt.
Lângă mine, pe malul mării, departe de orice pericol, de data asta, în picioare, stătea înmărmurită cu mâna la gură o creolă așa cam la vreo treizeci de ani de o frumusețe uluitoare. Cred că înțelegeți ce vreau să vă spun. Se uita la mine cum se uită femeile când cred că numai tu mai ești pe pământ mascul adevărat. Era nevasta cheliosului, salvat de mine de la moarte, cu care avea trei băieți acasă, la ei, acolo, în Armenia. Îl văzuse mort și nu mai voia să plece de lângă mine, un străin care a apărut de niciunde și i l-a adus pe bărbatu-său înapoi, probabil în viață!Dacă vă spun ce a urmat o să vreți fotografia mea ca amintire.