Clipe de viață. Rătăcit printre ai noștri. – UN INGINER LA POALELE CULTURII – Nu sunt turnul Eiffel

Ecaterina Oproiu vine la Constanța prin anii ’80 la premiera piesei dumneaei de mare succes „Nu sunt turnul Eiffel”.

La București se joacă cu Florian Pittiș și Monica Ghiuță, la Constanța cu Vasile Cojocaru și Nina Udrescu. Încă tânăra pe atunci absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, Ecaterina Oproiu, era deja un publicist cunoscut. Între 1965 – 1989 a fost redactor-șef al revistei Cinema. Este autoarea câtorva piese de teatru formidabile, Nu sunt turnul Eiffel, Cerul înstelat deasupra noastră, Interviu, 3 x 8 plus infinitul cu teme precum condiția cuplului și feminismul. A fost colaboratoare a televiziunii naționale a României. Între 1992 și 2002 a făcut parte din Consiliul Național al Audiovizualului.

Subiectul piesei „Nu sunt turnul Eiffel” era excelent de bine gândit pentru a fi ușor de dezvoltat în mintea oricărui tânăr al acelor vremuri care se regăsea în felul de a fi al personajelor. Doi tineri, El – arhitect în devenire, Ea – „doctoriţă” la ţară, pierd într-o dimineaţă ultimul autobuz spre oraş, fiind astfel nevoiţi să o pornească pe jos, înspre o necunoscută şosea (un amărât de drum în viață, cam fără mari atracții și speranțe de ceva mai bun, singurul către care aveau acces) ce îi poate duce înapoi la civilizaţie. Din acest moment, într-o formulă compoziţională care suprapune planul real cu cel imaginar, prezentul, viitorul si chiar trecutul, personajele – având o logică aproape absurdă – trăiesc secvenţe dintr-o viitoarea posibilă existenţă în doi (în odăi strâmte, cu intruşi greu de controlat precum Tatăl lui sau prietenele ei mai emancipate, Tanți și Manți).

La sfârșitul actului întâi cei doi se adăpostesc într-o stație părăsită de autobuz ce nu mai venea sau venea când voia el mereu altădată sau mai târziu. Și plouă și ei sunt singuri în noapte. Eu am ideea, scenograful mă lasă și chiar mă încurajează să realizez o instalație pentru curgerea unor stropi de apă circa un minut pe geamul acelei stații și cu multă lumină din spate scot un efect, în sală, pentru spectatori, remarcabil. Nu se vedea de unde vine apa care se scurgea pe geam nu vedeai unde se duce. Un mic bidonaș cu 16 litri de apă, un furtunaș cu găurele și un cleștișor ce se deschidea atunci când trebuie. Puteau fi și lacrimile celor doi rămași singuri și părăsiți. Așa se încheie actul întâi, spectatorii aplaudând un efect scenografic spectaculos. Mai rar întâlnit, dar cu atât mai impresionant.

Spre bucuria mea la petrecerea de după premieră doamna Ecaterina Oproiu zice: „domnilor am cunoscut mult teatru și pe aici și prin toată lumea bună dar așa un efect bine făcut și tare nimerit cu tot ce se întâmplă pe scenă nu am mai văzut. Cine l-a făcut, al cui e”?! Toți s-au uitat spre mine, domnul Eugen Mazilu, directorul Teatrului Dramatic, mă prezintă și mă laudă de față cu toată lumea, eu sunt emoționat mai mult decât cred că am fost vreodată și, trebuie să recunosc că, atunci mi-a trecut prin cap ideea că mulți de pe acolo se vor gândi să mă aducă să lucrez cu ei la Teatru pentru că altfel nu se mai poate și ar fi păcat să lași să se piardă o așa valoare, adică eu, adică pe mine!

Nu mai aveau director adjunct nici ei nici Teatrul Liric pentru că de abia se uniseră administrațiile și greu găsești un prost să se bage la așa muncă grea. Se pare că în astfel de situații eu sunt cel mai nimerit. Primeam aproape jumătate de salariu din cât aveam acolo de unde veneam dar eram Director, aveam birou în centrul orașului, intram în nomenclatură și mă invidiau toți: „lasă, bă, Gigi, că știm noi, cu balerinele”. Și veneam cu o recomandare uriașă în lumea Teatrului: mă remarcase doamna Ecaterina Oproiu, o somitate în materie și mai presus de orice de o frumusețe uluitoare, impresionantă.