După cum cred că ați înțeles, tata avea la un moment dat două proprietăți: una în Coiciu, făcută de el după mintea lui, în care ne-am născut și eu și fratele meu și una mai arătoasă, mai în centru, adică în Piața Grivița, unde am locuit mai târziu cu toții.
Tata avea de gând să ne pricopsească pe noi, pe băieții lui, cu aia din Piața Grivița pe fratele meu pentru că era mai mare și l-a ajutat mai mult pe vremea când făceau ei bani la cârciumă, și, pe aia din Coiciu, mai din chirpici, mai la margine, ca să zic așa, pe mine, pe prâslea, care mai mereu eram pe lângă ei, ba la școală, ba la facultate, mai alintat dacă vreți să înțelegeți cum a stat treaba la noi în familie.
La un moment dat comuniștii care prinseseră putere multă inventează o lege ciudată greu de înțeles prin care cel ce avea mai multe proprietăți trebuia să se mulțumească doar cu una iar pe celelalte ori să le vândă ori să facă ceva cu ele altcumva i le lua statul. Și asta până cam prin anii 75 sau cam așa ceva.
Eu terminasem facultatea și îmi făceam stagiatura pe la Tulcea unde construiam socialismul de nu putea nimeni să mă oprească. Fratele meu voia casa din centru dar nu ca donație cum voia tata ci cu act de vânzare cumpărare ca să fie el sigur că va fi proprietar.
Tata care a fost un om excepțional din multe puncte de vedere îi zice ferm că el nu vinde la copii așa că era riscul să piardă una din case prin legea comunistă.
„Vino repede să facem act de donație pentru casa din Coiciu altcumva ne-o iau comuniștii pentru că așa vor ei, e lege’’ îmi zice tata.
Le povestesc șefilor mei ce și cum, ăștia fac ședință cu mine și mă învață ce să cer la Constanța și să nu mă las prostit pentru era vorba de un decret de demolare și acolo pot fi despăgubiri și avantaje dacă știu despre ce e vorba. Sigur că am acceptat donația casei din Coiciu unde ai mei au trecut că își păstrează ei uzufructul. Habar nu aveam eu ce înseamnă asta dar primeam ceva de la părinți, vechea casă părintească, iar ei știau mai bine ce au de făcut.
Nici nu m-a interesat, nici nu i-am întrebat de ce nu au făcut donație cu fratele meu care locuia cu ei și ar fi fost mai simplu. Eu eram cel mai mic și cum voiau ei așa făceam și gata. Pentru că se demola proprietatea din Piața Grivița am cerut un loc de casă și ni s-a dat undeva pe malul mării în spatele poliției, două apartamente pentru ai mei și pentru fratele meu și familia lui, bani pentru casa demolată, aici era o limită maximă, și pentru diferență puteam să ne luăm de acolo materiale de construcții. Știam ce să cer și ceream cu tupeu. Nu aveau ce să-mi facă.
Alor mei le era ceva frică dar mă băgau pe mine în față. Am ajuns la un vice-primar care a rezolvat tot pe loc. Mi se pare că îl chema chiar Coiciu. Se grăbeau și se cam săturaseră de negocieri. Eram ultimii care nu semnaserăm actele de accept pentru demolare.
Nu știu din ce motive decretul de demolare nu a fost aprobat, construcțiile din jurul pieței nu s-au mai făcut nici până în zilele de astăzi. Eu pentru că aveam donația casei din Coiciu nu am primit apartament la bloc din partea comuniștilor deși după ce am terminat cu stagiatura din Tulcea am lucrat peste zece ani ca șef la construcțiile de apartamente din Constanța.
La un moment dat prin anii 85 șantierul unde eu eram șef de șantier făcea cam o mie de apartamente pe an! Știți ce înseamnă o mie de apartamente pe an? Doar ca să le scrii și îți ia ceva timp. Darămite să le acoperi cu oameni și cu materiale. Zău că am construit la socialism de nu puteau ăștia să mă oprească. Mi-au dat și Medalia Muncii. Casă, însă, nu. Așa e când ești mai mic.