Amenajarea piscicolă Popina cea mare, mult prea mare, de mii de hectare și zeci de bazine uriașe pline cu apă și pești, acum părăsită de toată lumea, era cel mai mare șantier la care am lucrat vreodată.
Buldozere, excavatoare, camioane de toate formele și mărimile mișunau pe coclaurii ăia de câțiva ani când am ajuns și eu pe acolo. Până atunci cine nu era cuminte pe șantierele noastre de la TCMAIA era trimis să muncească la Popina. Așa greu era acolo, era ca un loc de pedeapsă.
Acum era nevoie de mine pentru cele 16 mari stații de pompare ce se construiau în acel loc părăsit de lume, la marginea Deltei, pe brațul Chilia, lângă Periprava fosta binecunoscută pușcărie politică.
Prima a fost gata o stație mai mititică pentru a trage apa din Dunăre și a alimenta un mare bazin de decantare a apei în care urma să se fecundeze primii peștișori. Dormeam frânt de oboseală după o zi obișnuită de șantier de peste zece ore când niște bătăi la ușă cam nelalocul lor m-au făcut să deschid și să rămân cu gura căscată.
Toată curtea era plină de cei care locuiau și munceau pe acolo, câteva sute de oameni. Femeile veniseră cu copii mici în brațe să vadă minunea. În fruntea lor un munte de om un fel de șef renumit printre mecanizatorii din toată Delta.
„E adevărat, inginerule, am auzit că e gata o stație de pompare?”
„Da, mâine o băgăm în probe și o dăm beneficiarului.”
„Hai acolo. Tu vii cu noi și o pornești acum! Oamenii nu mai au răbdare până mâine”.
Dacă spuneam că nu, era mai bine să nu mai vin pe șantier. Puteam să îmi continui viața de inginer pe undeva printr-un birou la Tulcea, să nu mă mai vadă oamenii ăia pe lângă ei.
Am pus ceva pe mine și cu mâinile goale, cu puhoiul ăla de lume după mine, am pornit prin beznă cu inima cât un purice să nu mă fac de râs hotărât să pornesc pompele alea chiar dacă nu aveam nici cheie la ușă.
Nu era cazul, pe acolo nimeni nu încuia nimic. Am băgat curent din tabloul general am pornit instalația de vacuum pentru amorsarea pompelor principale și am dat drumul la instalație. Mă rugam la Dumnezeu să nu fie nevoie să schimb fazele între ele dacă cumva sensul de învârtire al pompelor nu era cel bun și necesar. Nu aveam la mine nici măcar o șurubelniță.
Toate mergeau bine deși eram singur fără un electrician, fără un instalator să mă ajut de experiența lor în astfel de situații. Învârteam singur de robineți pe acolo de parcă mama mă născuse printre țevi.
Liniștea era totală, emoțiile erau mari. Scena era ca într-un film prost comunist de intensă propagandă unde tânărul inginer arăta oamenilor muncii că rezultatele strădaniei lor acolo de ani de zile încep să se vadă.
Venea apă pe conducte! Ura!
Toată mulțimea aia de oameni a plecat după firul apei pe culmea unui dig mergând tot înainte însoțind devărsarea aia de apă de niciunde spre bazinele nou construite de ei cu sudoarea lor în soare, pe vânt sau pe ploaie în condiții grele de șantier undeva la capătul lumii.
Totul acolo părea al lor ca în ziarele comuniste și se bucurau ca niște copii veniți în vacanță să se joace cu apa. Nu mai aveau nevoie de mine, m-au uitat instantaneu. Îmi făcusem treaba. Știau ei că eram în stare.
Pe mine m-au chemat să fac această demonstrație deși eram mulți pe acolo capabili de așa ceva.
Vă imaginați că aveam vreo 26 de ani, nici doi de experiență ca inginer, și, în fața a peste două sute de șantieriști, obișnuiți cu greutățile vieții și cu lipsurile de tot felul, am pornit o stație de pompare noaptea, în Deltă, singur, singurel.
Viitorul luminos al României licărea pe ici pe colo peste tot. Deși o astfel de amenajare piscicolă era contra naturii, era o mare tâmpenie, toți ne bucuram de realizările regimului de parcă eram fermecați.
Cum să crești pești în Deltă dându-le mâncare ca la porci?
Oamenii însă erau fericiți. Munceau în condiții grele dar erau bine plătiți și vedeau cu ochii lor cum crește România. România lor. Prost dar multilateral.
Până și inginerii erau cu ei. Ziua și noaptea. Cine mai era ca ei?
alte articole de Gigi Halet aici