Popina deși este departe de lumea civilizată, sau tocmai de aceea, are împrejurimi fantastice, minunate, cu atracții formidabile, greu de descris, dacă nu ești obișnuit cu ele.
Pădurea Letea, comuna C.A. Rosetti, canalul Sulina- Sfiștofca, Periprava, brațul Dunării Chilia, chiar satul Sfiștovca plin cu oameni cumsecade uitați de lume dar trăind bine cu obiceiurile lor care mai de care mai omenești și mai ciudate dacă vrei mereu să te miri ca prostul.
Deși cred că niciodată nu au plătit vreo taxă statului, comuniștii au dus acolo, în fundul Deltei, curent electric și becuri pe stradă și în casele oamenilor din Sfiștofca. Cică acum mai sunt vreo treizeci pe acolo.
Când aveam timp liber mergeam pe la ei să stăm de vorbă și să beau breașcă și să mănânc pește cum numai ei știu să facă. Nu voiau să spună nici cum făceau breașca nici cum era așa de bună scrumbia marinată pusă de ei la borcan de nu se strica niciodată.
Rar acceptau să-mi dea breașcă, un vin făcut din ce rămânea după primul stors sau chiar după al doilea la care adăugau apă și uneori puțin zahăr. Ieșea ceva colorat, foarte slab alcoolizat, dar pentru că era ținut la rece în beci vara era foarte răcoritor și puteai să bei mult de sete.
Stăpânul casei dădea ordin să i se aducă la masă vin din ăla pentru el să bea cu inginerul. Eu preferam breașcă dar nu aveam ce face. În casă la el lipoveanul comandă și pentru că mai mereu e plecat, în lipsa lui comandă ea, muierea lui, hazeaica.
Spre sfârșitul lucrărilor de la marea amenajare piscicolă Popina a venit rândul să facem o stație de pompare măricică pentru golirea unui canal de desecare ce înconjura toată mulțimea aia de bazine piscicole.
Când să trasăm locul și să ne apucăm de ea, câțiva moși din Sfiștofca, prieteni de-ai mei, vin fuga fuga și mă întreabă îngroziți făcându-și cruci cât ei de mari:
„Ce vrei să faci aici, inginerule?”
„O stație de pompare, să ținem apa ce poate trece prin diguri să nu facă bălți sau să ajungă la voi să vă strice drumurile.”
„Nu e bine aici. Duceți-o în altă parte. Aici e loc blestemat. Aici îi aduceau pe unii din pușcărie de la Periprava, îi puneau în genunchi și îi împușcau în ceafă.”
Și dă-i înainte cu crucile și cu scuipatul în sân. Nu stăteau mult lângă noi de parcă le frigea pământul sub tălpile picioarelor. Cine să-i asculte sau să-i creadă?
Nu eu trasam locul, nu eu hotăram ce și cum.
Erau colegii mei, constructorii. Acolo aveau locul hotărât pe desene, acolo puneau fundația stației de pompare.
Eu puneam apoi țevile și pompele și tot ce mai era nevoie. Uneori le puneam mai devreme și apoi făceau ei zidurile și acoperișul. Căutam să îmi fac viața mai ușoară. Ăsta e motivul pentru care mă fâțâiam pe lângă ei încă de la începutul lucrărilor.
Făcusem și pusesem în funcțiune la Popina 16 stații de pompare unele mari cât primăria cu pompe uriașe și cu țevi de un metru diametru. Toate mergeau foarte bine și deja zecile de bazine erau pline cu apă și cu pești, majoritatea aduși din China, fitofagi.
Cum adică asta să nu meargă tocmai acum când noi deja eram experți?
Pentru că nu a mers niciodată!
Nici atunci, nici altădată. Nici la inaugurare când părea că noi ne-am făcut de râs, nici după ce au venit proiectanții care au început să facă pe deștepții că trebuie mai sus că am greșit noi cota zero că trebuia sorbul mai mare și cu grătare mai largi așa ca în desenele lor.
Noi pusese unul pe care l-am mai găsit pe acolo. Cum plecau ei cum totul se umplea cu nisip iar apa nu trecea pe unde voiam noi ci doar pe unde nu era cazul iar pompele zăceau părăsite până veneau alți deștepți de la București care ne dădeau alte soluții mâncau pește proaspăt și beau vin vechi până nu mai puteau și se jurau că acum o să meargă ca toate celelalte, ce naiba, doar tot ei le-au proiectat. Și tot nu mergea. Și nu a mers niciodată.
Am mai trecut pe acolo după câțiva ani, în vizită.
Stația asta de pompare nu a funcționat niciodată nici câteva clipe.
Nimeni nu își poate explica de ce.
Din punct de vedere tehnic totul era ca la carte. Cui să spun ce aflasem eu de la prietenii mei bătrânii lipoveni? În vremurile comuniste asta mai lipsea, să mi se ducă vestea că umblu cu vrăjitorii. Noroc că digurile bine făcute și cu pământ bun nu prea lăsau apă în canalul de desecare de la Popina. Se umpluse repede cu renumitul caras și nimeni nu plângea că zăcea apa în canalul mititel. Aici toți aveau voie să pescuiască, în bazine nu.
alte articole de Gigi Halet aici