Cei doi armeni salvați de mine de la înnec erau prieteni foarte buni, din copilărie. Veniseră la Eforie cu un grup măricel de turiști sovietici întro excursie itinerantă dornici să vadă frumusețile României cât mai mult și mai bine. Acum în ziua cu pricina veniseră să se scalde seara târziu care cum o putea fiecare după o masă copioasă și după multă băutură și de-a noastră și de-a lor. Odată intrați în apă se împleticesc bine nimeresc repede întro zonă cu apă mai adâncă în timp ce valurile măricele își făceau de cap și îi sperie de moarte pe amândoi. Dacă în loc de aer iei două guri de apă sărată nu prea mai știi ce trebuie făcut. Sperietura e maximă.
Cheliosul meu nu știe să înnoate și sare disperat și îl cuprinde cu brațele amândouă pe bunul său prieten știind că este un bun înnotător. În astfel de situații singura soluție este să îl lovești puternic pe disperat să te îndepărtezi de el să încerci să te salvezi și apoi să vezi dacă mai e ceva de făcut pentru celălalt altcumva muriți amândoi îmbrățișați.
Scena asta este văzută de pe mal de soția nenorocitului și nenorocosului. Și mai vede ceva incredibil, de neimaginat. Prietenul bun al bărbatului ei îl lovește și îl trimite la moarte pe acesta moment în care un străin adică eu, eroul zilei, vine la timp nu se știe de unde îl salvează pe criminal apoi se duce și îl aduce din larg și de pe fundul mării pe cel aproape mort, pe soțul ei, pe care ea îl văzuse cum se stinge, că nu mai iese din apă.
Totul se sfârșește cu bine, seara sunt invitat la ei în cameră la hotel unde era așezată o masă cu de toate cam pentru vreo 12 bărbați. Femeile nu stăteau cu noi la aceeași masă. În mod excepțional este admisă lângă noi împreună cu noi o tânără bucureșteancă, blondă, frumoasă cu câțiva ani mai mare decât mine pe care o tot plimbam eu cu barca și pe care am prezentat-o ca fiind sora mea, ce era să le zic, în fața lor eram un om serios. Au umplut-o de aur inele și verighete și brățări și lănțișoare pe tânăra profitoare leșinată de plăcerea succesului uriaș care căzuse pe capul ei privindu-mă cu niște ochi tare drăgălași plini de promisiunile unei iubiri pătimașe. Cred că nu mă va uita niciodată. I-au dat și un radio portabil rusesc de prima calitate, le știți voi.
Șeful grupului, un rusnac înalt și bine făcut, ținea mereu toasturi cu coniac moldovenesc excepțional. Ideea principală era că evenimentul salvator s-a întâmplat doar ca urmare a puternicei prietenii româno-ruse pentru că altfel nu se explică sacrificiul meu. Mi-e sete rău de tot, sunt copleșit de iubirea ce mi se arată din toate părțile și îndrăznesc să cer puțină apă întrucât ceea ce aveam de băut e doar coniac și șampanie.
Cheliosul stă la masă în fața mea nu vorbește de loc, nu mănâncă, nu bea, doar se uită la mine ca la o minune dumnezeiască. Soția lui, frumoasă mult peste cât s-ar fi cuvenit, stă în picioare în spatele meu și nu se mișcă de acolo nici ca să mai pună ceva pe masă. Pleacă să-mi aducă apă și vine cu o tavă de argint, cu un pahar plin, se oprește lângă mine și începe să cânte. Mie mi-e și mai sete așa că îndrăznesc să întreb dacă pot să beau în timp ce cântă bânuind că e ceva misterios, un ritual. „Nu, să nu o deranjezi, cântă pentru tine ceva tradițional, din toată inima, din tot sufletul, astfel ca apa aia să fie vie!” A cântat vreo jumătate de oră! Ca să scap de acolo înainte de a mă turti rău de băutură le-am promis că voi veni la Erevan cu prima ocazie unde ei, prietenii celui salvat de mine din ghearele morții, mă vor îmbrăca în aur din cap până în picioare. „Ce i-am dat acum surorii tale e nimic, atât am putut trece la vamă.”
Nu mai știu dacă și cum am ajuns acasă. Cred că am rămas pe undeva prin Eforie în grija plină de devotament a surorii mele. Nu este chiar așa de simplă viața unui salvamar. Te pândesc tot felul de pericole.