O după amiază calmă, frumoasă, sfârșit de august cu mult soare chiar dacă la ora 17 nu prea mai era lume pe plajă. Eu mă relaxam cu fetele de la punctul sanitar stând pe un cearșaf cu spatele la mare. Mă pregăteam să plec acasă după o zi obișnuită de salvamar cu de toate destul de bine epuizat și fizic și altcumva.
Un grup gălăgios de ruși bine băuți și veseli ne invadează împrejurimile bucurându-se de prea multă libertate.
Mă experimentasem deja de vreo patru săptămâni luptând zilnic pe acolo pe la Belona cu tot felul de întâmplări care mai de care mai ciudate, mai neprevăzute și mai periculoase.
Cunoșteam locul, nisipul de pe plajă și chiar pe cel de sub apă ca pe casa mea și a părinților mei care nu se prea îngrijorau de faptele mele eroice de la malul mării. Cred că preferau să nu știe.
Deodată ca la un semn mă ridic în picioare ușor îngrijorat fug spre mare în timp ce îmi scot tricoul și îl arunc. Simțeam pericolul din agitația celor de pe plajă.
Un tip singurel la vreo 30 de metri de mal se înneca dînd haotic din mâini și luptându-se cu valurile fără să știe ce vrea să facă sau ce mai poate. Era disperat când am ajuns lîngă el. Un nemțălău se juca în apă lîngă noi cu o saltea pneumatică fără să înțeleagă ce se întâmplă. În fond, la urma urmei, fiecare face cât îl duce capul și cam ce vrea el. Când nu mai poți atunci pericolul e mare.
Îi iau salteaua din brațe îl agăț pe înnecat de saltea îi vorbesc privindu-l în ochi (asta cică îi dă curaj ăluia în momentele alea speriat de moarte fiind) și încep să îl trag spre mal. Sunt obosit dar bucuros că am mai făcut o faptă bună. Individul pare să prindă curaj începe să vorbească cu mine întro limbă tare necunoscută, nu înțelegeam ce îmi spunea, și să îmi arate ceva în spatele lui.
Nu se vedea nimic eram numai noi, salteaua și marea plină de valuri care păreau din ce în ce mai mari.
„Bine, mă, bine, acolo te-ai înecat tu. Lasă că îmi povestești pe mal”. Ăsta urla la mine din ce în ce mai tare arătând din ce în ce mai disperat ceva în spatele lui. O mai fi fost vreunul cu el?!
Îl las cu salteaua și mă duc să caut ceva invizibil spre aiurea mai mult ca să mă liniștesc eu că cine știe ce, doamne ferește.
Văd în apă ca printr-un geam nespălat o mână bălăngănindu-se în sus spre cer parcă cerând ajutor de la Dumnezeu singurul care putea să îl mai ajute. Părea ultima lui încercare de a ajunge la suprafață. Cred că renunțase când am plonjat spre el în adânc cu gândul să îl prind de păr și să îl trag în sus, să îl scot din apă. Groaznic, era chel!
Uit de toate povețele celor mai pricepuți ca mine că în astfel de momente înnecatul se agață de tine disperat nu îți mai dă drumul și muriți amândoi. Îl iau de subrațe (din spate, așa te apropii de un înnecat) și îl ridic deasupra apei poate ia puțin aer și prinde curaj. A țâșnit din el un jet de apă ca din furtunul de la pompieri. Era moale, era bleg și atunci am văzut pe pielea mea că nu putea să mă ajute, era mai greu decât în realitate nu cum se zice că în apă ești mai ușor. Nu puteam să îl țin în brațe, să înnot și să reușim să venim spre mal. Apa era adâncă, ne înnecam amândoi. El era total inert, nu mișca de loc. Doar din când în când când îl ridicam puțin deasupra apei țâșnea apa din el puternic și asta îmi mai dădea speranțe că nu mă lupt degeaba, că totul e inutil, că e prea târziu. Nu puteam să îl las acolo! Mintea începe să îți funcționeze repede ideile îți vin buluc peste orice gând de conservare, de supraviețuire. Nu puteam să îl las acolo, mort sau viu.
Nu m-am gândit o clipă că pot muri și eu, că mă pot înneca. Singurul meu gând era că nu îl las pe ăsta acolo fie ce-o fi.
Am început să îi dau drumul sub apă, să ies numai eu la suprafață să iau aer cât puteam de mult pentru ca apoi să îl caut pe sub apă pe pipăite că de văzut nu se vedea nimic, să îl ridic din nou deasupra apei să mai înaintăm puțin spre mal iar să îi dau drumul sub apă și tot așa până au venit în grabă mare, deși foarte târziu după părerea mea, doi voinici, salvamari adevărați, puternici și l-au luat pe sus. Apa acum era cam de un metru adîncime. Unul dintre ei l-a luat pe umăr înfingându-i umărul în burtă și alergând cu el făcându-i astfel un fel de masaj abdominal, din ăsta continuând să curgă apă și tot felul de alte celea ce mai avea el pe acolo. L-au dus tot într-o fugă la punctul sanitar unde fetele erau pregătite și i-au făcut o injecție apoi l-au luat cu Salvarea care tocmai ce venise.
La mine nu se mai uita nimeni. Eram prăvălit la mal, jumătate în apă, jumătate pe nisip ca întrun final de film american cu happy-end din ăla de plânge o jumătate de sală.
Lângă mine, în picioare, stătea înmărmurită cu mâna la gură o creolă de o frumusețe uluitoare așa cam le vreo treizeci de ani. Se uita la mine cum se uită femeile când cred că numai tu mai ești pe pământ mascul adevărat. Era nevasta cheliosului cu care avea trei băieți acasă, la ei, acolo, în Armenia. Îl văzuse mort și nu voia să plece de lângă mine, un străin care a apărut de niciunde și i l-a adus pe bărbatu-său înapoi, probabil în viață!
Dacă vă spun ce a urmat o să vreți fotografia mea ca amintire.